Bucurii şi dezamăgiri

02/06/2017

– Bună ziua, aş dori să fac o gardă. Mă numesc cutare, sunt studentă în anul întâi şi am de făcut câteva gărzi obligatorii. Se poate să fac una la dumneavoastră?

 

 

Aşa începuse sfioasa din mine conversaţia cu o doamnă din secretariatul spitalului. Trebuie să recunosc că aveam emoţii mari, mă simţeam, în sfârşit, la începutul visului meu.

Să dăm puţin timpul înapoi. Aş dori să vă împărtăşesc unele sentimente pe care ţi le transmite nu numai sufletul, ci parcă tot corpul atunci când îţi atingi visul cu degetul.

Înainte de acest “bună ziua” de mai sus, venise vremea să-mi iau costum chirurgical. E o mare diferenţă între costum chirurgical şi halat, ori cel puţin eu am simţit această diferenţă.

Una e să porţi un halat. Halat alb, aproape de genunchi, cu mâneci lungi şi mereu încheiat mi s-a cerut la Facultatea de Chimie. La UMF nu mi-au spus decât că e obligatoriu la LP-uri, fără alte cerinţe adăugate. Puteam avea orice halat îmi doream. Aşa, din punctul meu de vedere, nu mai pare foarte important. Nu mă dă nimeni afară din LP dacă nu am halatul încheiat, lucru pe care nu-l pot afirma despre cealaltă facultate, iar mai presus de atoate, în faţa domnului/doamnei profesor doctor eşti şi tu un doctor în devenire.

Când mi-am luat costumul chirurgical, am simţit că în sfârşit sunt un doctor în devenire, deoarece aveam “haine de spital”. E un sentiment plăcut, abia aştepţi să le porţi.

Acasă m-am îmbrăcat şi i-am trimis poză mamei: Uite-mă, mamă, sunt îmbrăcată ca un doctor! Iar la sfârşitul săptămânii merg în prima gardă! 

Senzaţia era parcă ruptă din filme. Mă gândeam că voi avea parte de multă adrenalină, că va fi ca în Grey’s Anatomy când tot vin cazuri la urgenţe şi sunt pline paturile de pacienţi. Iar eu o să fiu prinsă în mijlocul lor şi, chiar dacă sunt la început de drum şi nu ştiu să fac aproape nimic, voi reuşi să prind din zbor anumite lucruri. Astea erau gândurile mele. Mă îmbărbătam şi în acelaşi timp mă entuziasmam. Şi aşteptam sfârşitul de săptămână care să-mi aducă prima gardă.

Vineri, după LP-ul de Biochimie, am plecat spre spital cu costum, papuci şi halat “la pachet”. Am ajuns la spital şi nu era nimeni prin preajmă care să mă îndrume, aşa că m-am îndreptat spre secretariat.

– Bună ziua, aş dori să fac o gardă. Mă numesc cutare, sunt studentă în anul întâi şi am de făcut câteva gărzi obligatorii. Se poate să fac una aici, la dumneavoastră?

Mă aşteptam mai departe să primesc îndrumări pentru a ajunge la vestiar, dar răspunsul pe care l-am primit a fost unul care m-a îngheţat.

– Reveniţi luni. E vineri, nu e niciun medic în spital. Nu are cine să vă pună parafa. Şi anul I, nu crezi că eşti cam mică?

M-am uitat la doamna din faţa mea şi m-am scuzat. Fără să-mi dau totuşi seama de ce mă scuz, m-am trezit explicându-i că am de făcut 4 gărzi obligatorii, pentru care trebuie să primesc câte o parafă de la un medic pe o fişă de gărzi, pe care ulterior trebuie să o predau la secretariatul Facultăţii până la încheierea primului semestru. Doamna mă privea indiferentă. A dat din umeri şi mi-a făcut discret un semn să plec. Mi-am cerut scuze iarăşi şi am ieşit pe uşă.

M-am aşezat pe trepte, la intrarea în spital. Eram dezamăgită, mâhnită şi îmi venea să plâng. Nu înţelegeam cum de nu exista niciun doctor în spital. Nu doream neapărat o parafă, voiam să observ, să învăţ şi să mă obişnuiesc cu spitalul. Problema era lipsa medicilor din spital.

Nu sunt aici să mă plâng. Sunt aici ca să încurajez. La mine, primul an e pe terminate. Până acum m-am izbit de tot felul de răutăţi şi în faţă nu am doar următorii 5 ani de facultate; în faţă am o carieră întreagă plină de urcuşuri şi coborâşuri.

La început o să-ţi doreşti să renunţi, în medie de 70 de ori pe zi, mai ales după prima sesiune. Dar apoi vei sta şi te vei gândi că faci ceea ce îţi place şi nu urmezi acest drum doar pentru tine, ci pentru toţi viitorii tăi pacienţi care îşi vor pune, mai mult sau mai puţin, toată încrederea în tine.

Posted in Blog, Iasi, MG by Denisa Grigoras