Category: MG

20/05/2017

Toată lumea știe un mare adevăr despre studenții la medicină – stăm toată ziua cu nasul în cărți. Un alt adevăr, poate mai puțin cunoscut, dar la fel de important, este motivul pentru care facem acest lucru. Ca să ne ajutăm semenii la nevoie, ca să știm ce antibiotice să cerem la farmacie fără rețetă, ca să evităm consultații stânjenitoare pentru că avem (în mod cert) un coleg de grupă care este greu scârbit de orice ar putea să iasă din orice orificiu al corpului uman, ba chiar mai mult, știe și să ne spună de ce s-a întâmplat asta – da, sunt de acord, și acestea sunt motive, dar marele secret este că suntem, cu toții, speriați ca de bombe de toate bolile despre care învățăm. Am plâns odată vreo câteva ore la rând pentru că citeam despre cancere că ar fi complet lipsite de simptome în primele stadii (când sunt cel mai tratabile!), iar eu eram perfect sănătoasă. M-aș fi dus să mă investighez, dar ce medic mă scana din cap până în picioare dacă nu aveam nimic? Așa că am continuat să plâng, blestemându-mi starea de perfectă sănătate, și am scuipat în sân sperând ca măcar să trăiesc, împreună cu cancerul meu nedetectabil, o viață lungă și la fel de asimptomatică ca și până acum. Bineînțeles, nu sunt nici prima, nici ultima persoană care suferă de non-cancere imaginare. Adevărata noastră boală, a studenților la medicină, este ipohondria, și ne-o alimentăm furibund, cu foame și cu p

Posted in Blog, Iasi, MG by Viviana Popa | Tags: , , , , ,
17/05/2017

Când spun „Denisa la medicină” mă gândesc la începutul clasei a IX-a, la gândul de a trage o linie între viaţa de liceu şi răspunsul la întrebarea Tu ce vrei să faci când o să fii mare? E simplu. Am zis neurochirurg. Nu pentru că sună mişto şi impunător, dar pentru că am pus în balanţă perseverenţa, anii de studiu, respectiv muncă în domeniu, am luat în calcul riscurile şi bucuriile pe care meseria de salvator de vieţi ţi le poate aduce. Atunci, la începutul vieţii de liceu, am decis că medicina este drumul spre care mă întrept. Iniţial mi se părea o meserie mult prea riscantă, de aceea mă gândeam pentru viitor la o carieră în medicina legală, care poate fi o specializare departe de riscuri. Apoi, m-am gândit la scopul suprem al unui medic, la jurământul pe care îl depune, la toate riscurile la care se expune pentru a salva alte vieţi. În acel moment am decis că e prea devreme să privesc atât de mult în viitor. În faţa mea era admiterea, fără doar şi poate primul cel mai important examen din viaţa mea, cel care urma să-mi decidă viitorul. Competiţie mare, în jurul meu feţe cunoscute de la simulări dar, în sfârşit, faţă în faţă cu doctorii profesori. Cele trei ore de examen au fost copleşitoare. Simţeam cum timpul mă presează, simţeam nevoia să termin mai repede şi totuşi nevoia de a rămâne în amfiteatru pentru a-mi afla nota creştea din ce î

Posted in Blog, Iasi, MG by Denisa Grigoras
16/05/2017

Hello! Numele meu este Diana și sunt studentă la medicină la Carol Davila, anul 1(!!!O să mă aveți mult timp pe cap dacă voi posta pe aici). Nu știu dacă acest articol va ajunge la voi sau nu, dar oricum ar fi, cred că întâi ar trebui să ne cunoaștem mai bine! Am stat ceva să mă gândesc la tema pe care aș vrea să o abordez. Cum noi, oamenii, prin modul în care suntem construiți, observăm întâi ce e mai rău și mai anost în jurul nostru, bineînțeles că primele lucruri care îmi veneau în cap erau numai nemulțumiri legate de noua mea viață ca și student medicinist. Să vă spun, oare, de entuziasmul meu din care s-au hrănit diverse personalități de-a lungul celor câteva luni petrecute la medicină și care, astfel, a reușit să se facă mic de tot? Sau să vă spun de toate așteptările mele înșelate? Cu toții suntem preveniți de mai mulți sau mai puțini să nu ne facem speranțe prea mari, dar niciunul, nici măcar unul, nu ascultă. Sau poate ascultă dar nu pune în practică. Poate crede că lui deja îi place atât de mult aici încât nu are cum să îl determine ceva să își schimbe părerea. Veți spune că poate e prea devreme să îmi pierd din entuziasm, dar cred că noi toți la un moment dat vom fi produsul acestor speranțe pierdute peste care vom adăuga unele proaspăt fabricate. Greșeala pe care o facem când ajungem aici e că ne punem speranța în ceilalți și ei ne vor dezamăgi de cele mai multe ori

Posted in Blog, Bucuresti, MG by Diana Neculau
16/05/2017

Mă iertați că nu am foarte mult timp să intru în detalii, așa că voi continua povestea pe scurt. Vreau doar să fie concluziile clare. Era vineri seara. Tocmai mâncasem ceva, îmi lăsasem vasele murdare pe masă, mi-am luat repede ceva pe mine și am pornit spre pub. Revenisem acasă de vreo trei săptămâni și aveam senzația că îmi crescuse un nou set de neuroni responsabili cu o anxietate ambiguă de fundal. Am ieșit din cămin și brusc am început să fiu invadat de gânduri ce-mi induceau ideea că modul în care viața mea decurge acum nu mai îmi aduce un strop de satisfacție. Era o senzație atât de apăsătoare încât simțeam parcă valuri de frică ce creșteau riscând să mă inunde. M-am oprit. Atunci am conștientizat că ceva nu este în regulă. Am reușit să mă detașez cumva de gândurile care nu se mai opreau ca să nu mă apuce o „panică de panică” și am urcat cu calm înapoi în cameră. Mi-am făcut repede curat ca să am un factor de stres în minus și-am început să explorez puțin starea pe care o aveam. I-am dat liber să-și facă de cap ca mai apoi să o pot analiza. Cel mai frapant mi se părea un lucru: am început toată pregătirea pentru Medicină înainte cu 10 luni de admitere. Asta înseamnă că tot drumul începuse acum aproximativ 5 ani și jumătate. Ei bine, îți spun cu mâna pe inimă că uitându-mă în urmă, aproape că n-am nimic notabil de menționat în primii trei ani și jumătate, pe niciun plan.

Posted in Blog, Bucuresti, Cluj, Craiova, General, Iasi, MD, MG, Oradea, Timisoara by Codrin Tocut
16/05/2017

Trebuie să recunosc că am ajuns într-un punct destul de urât la un moment dat și mi-am confundat starea foarte proastă de spirit cu faptul că s-au adunat prea multe. Nu cred că am mai trecut vreodată pe parcursul facultății printr-o asemenea fază, asta poate pentru că am fost (și încă sunt de fapt) pe o pantă ascendentă a timidului meu început de carieră medicală. Ca să înțelegeți mai bine, haideți să vă explic. Eram în a doua mea bursă Erasmus, într-un mic orășel pe nume Homburg, trăind visul de-a studia Medicina într-o țară unde performanțele sunt altele. Tocmai îmi terminasem a doua practică de vară unde fusesem foarte apreciat, atât de apreciat încât m-au rugat să consider să vin la ei ca rezident pe anestezie după ce-mi voi termina studiile și eram pregătit să aprofundez experiența unei universități mici pentru că eram sigur că voi avea să învăț multe lucruri noi, în special vizavi de învățământ, oricum ar fi urmat el să fie. Aveam în minte totuși, până la acea oră, alte așteptări, mai ales după experiența de la Universitatea din München așa că evident că abia am așteptat să mă duc la primul curs. M-am dus. Nu s-a făcut. Șoc. Bine, eram singurii prost informați care merseseră la cursul respectiv, că de fapt începea în săptămâna ce urma. Săptămâna viitoare ne-am dus. Era deja lume dar nu venise proful. Aparent asta era o ușoară normalitate. O ușoară normalitate care deși s-

Posted in Blog, Bucuresti, Cluj, Craiova, General, Iasi, MD, MG, Oradea, Timisoara by Codrin Tocut