Category: Uncategorized

07/07/2017

Întrebarea zilei, apărută acum 10 ore și 6 minute este “ce fac acum eu?”. S-a terminat sesiunea în sfârșit și pe la noi, ați ghicit. Dar cuvântul “vacanță” încă nu îmi spune nimic..probabil îmi voi pune alarma în seara asta ca de obicei la ora 7.00, o voi amâna mâine până la ora 8 și tot la 8.30 mă voi da jos din pat. Îmi voi bea cafeaua și la învățat. Și acela va fi momentul în care voi realiza că nu am ce să învăț pentru că am terminat cu examenele. Am TER-MI-NAT! Cred că studenții la medicină suferă la începutul vacanței de vară de puțin stres posttraumatic. După o lună de presesiune, în care am susținut examenele practice, urmează o lună de sesiune adevărată. Zilele trecute, după examenul de anatomie eram aproape șocată de prezența oamenilor în jurul meu pe stradă, cam acesta a fost nivelul meu maxim de decădere pe sesiunea asta. Recunosc, de data asta m-a prins pe calea ferată fix când trecea un tren pe acolo. Deja am trecut prin 2 sesiuni și credeți-mă că dacă mi-ar fi spus cineva acum 1 an cât de mult voi putea să învăț în doar 3-4-5-6 zile, nu l-aș fi crezut. Dar s-a întâmplat. Când ajungi la facultate, am 2 teorii în ceea ce privește cum se schimbă creierul nostru: ori începe brusc să se activeze, conștientizând că dacă el nu e, nimic nu e, ori noi începem doar să acceptăm că suntem capabili să facem mult mai multe decât credeam. Cu toate astea, pentru mine a fost spul

Posted in Uncategorized by Diana Neculau
04/07/2017

Sfârșitul călătoriei este inevitabil, pentru orice și pentru oricine, iar la ora asta, mă aflu împreună cu perioada mea de studenție la “terapie intensivă”. Nu mai durează mult până când va lua drumul lucrurilor care-au fost și care nu mai sunt; un an, aprox. 30 de credite pentru mine și două practici în această vară, despre care o să-ți povestesc mai târziu. În În acestă mică serie de articole urmează să scriu în principiu despre lecții, reflectări la timpul care a trecut, despre lucrurile care mă frământă și despre cum am ajuns unde nu mi-am imaginat vreodată.

Adevărul e că acum, uitându-mă în urmă, chiar eram un copil pierdut când am ajuns acum 5 ani la facultate. Îmi amintesc prima petrecere cu “viitorii mediciniști”, chiar înainte cu câteva zile să înceapă facultatea. Tocmai descoperiserăm cu toții viața departe de casă. La fel ca mine de altfel, mulți cu siguranță că simțeau un mare gol în suflet și cu toate acestea, toți ne puseserăm masca aceea plină de aroganț pe fețe, de care îți dădeai seama mai ales când interacționam unii cu alții. Eram totuși la Medicină, primiserăm toți laude nemăsurate care acum aproape că mă lasă rece când vin pentru simplul statut de-a fi aici. În caz că adopți și tu această atitudine, stai liniștit, e perfect normal. Vârsta, hormonii…ce-o mai fi. Doar că-ți spun de pe acum că nu e mare

Posted in Blog, General, MD, MG, Timisoara, Uncategorized by Codrin Tocut