Contactul cu pacientul

14/09/2017

Ce înseamnă vacanța unui student medicinist? Cel puțin pentru cei care au terminat anul 1, aș putea spune că înseamnă destul de mult timp liber, aproape 2 luni până în luna septembrie, când încep restanțele/măririle. La București practica de vară nu e obligatorie pentru cei care trec în anul 2, spre deosebire de alte centre universitare, care fac inclusiv gărzi în timpul anului, dar din dorința de a vedea mai multe, dincolo de teancuri întregi de cărți, am hotărât să merg măcar pentru câteva zile pe secția de urgențe a orașului meu natal.

A fost destul de simplu să fiu acceptată, am scris o cerere care a fost preluată de o doamnă asistentă și eram gata să încep. Bineînteles, a doua zi la ora 8 eram în spital, ca să pot cunoaște personalul disponibil, să mă acomodez cu mediul, să nu ratez vreo super-urgență la primele ore ale dimineții..Am fost luată în primire de șeful de secție, care m-a invitat să mă schimb în camera de gardă a medicilor cu mesajul că pentru el noi suntem egali, din momentul în care devenim studenți la medicină suntem colegi care au doar ce se învăța unul pe celălalt. Oare câți medici există sau ați întâlnit dispuși să nu vă trateze cu superioritate, ba chiar de la egal la egal?

Primele ore ale dimineții nu au fost însoțite de evenimente speciale, pur și simplu m-am plimbat dintr-un compartiment în altul, de la urgențe majore la minore, de la triaj la sala de mică chirurgie, până când am dat întâmplător de mai mulți colegi din același an cu mine și am început treaba. Care treabă? De medici aflați la început de carieră, normal 😊 După câteva ore petrecute la urgențe doar din postura de observator, oamenii au început să capete încredere în noi: EKG, măsurarea tensiunii arteriale, recoltare de sânge, injecții.

Chiar dacă în viitor probabil nu vom fi nevoiți să efectuăm aceste proceduri foarte des, e important să știm pașii care trebuie urmați. În general doamnele asistente se ocupă de ele, dar nu vă pot descrie recunoștința din privirea lor când medicii le ajută tocmai din acest punct de vedere pentru ca ele să se poată ocupa și de altceva, care de cele mai multe ori presupune birocrație.

În cea de-a doua zi a mea de practică, am stat la camera de triaj unde, pe lângă anamneză, se recoltează sânge, se fac injecții și alte proceduri de bază cam tot timpul. Am vrut să învăț cât mai bine pașii, să îmi fie din ce în ce mai ușor. Toți pacienții din acea zi au trecut prin mânuțele mele și le sunt recunoscătoare pentru că m-au lăsat deoarece te poți întâlni și cu mentalitatea: experiența ta nu există, nu mă atingi. Dar în general pacienții sunt simpatici și ne lasă, cu toate că le este greu. Încercați să respirați adânc vreo 5 minute până vă ascultă medicul plus câțiva studenți și veți înțelege despre ce vorbesc.

Dacă am întâlnit moarte? Da. M-a marcat?Nu.

Dacă am întâlnit aproape de moarte? Da. M-a marcat? Cu siguranță, încă mai simt privirea unei paciente.

Dacă mi-au fost înșelate așteptările? Da și nu. Îmi doream să văd multe cazuri interesante, dar într-un fel știam că nu e posibil și probabil nu aș fi învățat prea multe, având în vedere că nici un EKG nu pot citi încă. Sunt recunoscătoare pentru procedurile învățate și pentru că mi s-a spulberat marea teamă. Cu toții știm cum să ne comportăm cu atlasele, cărțile..dar oare cu pacientul vom ezita? Orice început e greu, la prima mea soluție injectabilă extrasă din flacon îmi tremurau mâinile mai ceva ca o gelatină pe băț, dar prin exercițiu lucrurile au devenit mai naturale.

Morala poveștii este să nu vă fie frică de nimic, nici de greșeli pentru că așa învățăm. Și să vă mai odihniți cât puteți pentru că ne așteaptă un nou an plin de provocări!

 

Posted in Blog, Bucuresti by Diana Neculau