Cum mi-am pierdut și regăsit motivația (partea 1)

16/05/2017

Trebuie să recunosc că am ajuns într-un punct destul de urât la un moment dat și mi-am confundat starea foarte proastă de spirit cu faptul că s-au adunat prea multe. Nu cred că am mai trecut vreodată pe parcursul facultății printr-o asemenea fază, asta poate pentru că am fost (și încă sunt de fapt) pe o pantă ascendentă a timidului meu început de carieră medicală.

Ca să înțelegeți mai bine, haideți să vă explic. Eram în a doua mea bursă Erasmus, într-un mic orășel pe nume Homburg, trăind visul de-a studia Medicina într-o țară unde performanțele sunt altele. Tocmai îmi terminasem a doua practică de vară unde fusesem foarte apreciat, atât de apreciat încât m-au rugat să consider să vin la ei ca rezident pe anestezie după ce-mi voi termina studiile și eram pregătit să aprofundez experiența unei universități mici pentru că eram sigur că voi avea să învăț multe lucruri noi, în special vizavi de învățământ, oricum ar fi urmat el să fie.

Aveam în minte totuși, până la acea oră, alte așteptări, mai ales după experiența de la Universitatea din München așa că evident că abia am așteptat să mă duc la primul curs. M-am dus. Nu s-a făcut. Șoc. Bine, eram singurii prost informați care merseseră la cursul respectiv, că de fapt începea în săptămâna ce urma. Săptămâna viitoare ne-am dus. Era deja lume dar nu venise proful. Aparent asta era o ușoară normalitate. O ușoară normalitate care deși s-a dovedit a fi să zicem cu 50% mai estompată față de ce era acasă, a devenit de-a dreptul corozivă pentru sănătatea mea mentală pentru că era o antiteză a ce credeam că voi găsi. Poate că au fost materiile de vină, cine știe…cert e că mi se părea că ce aveam de învățat sunt detalii care nu mă vor ajuta exagerat de mult pe viitor. Prea multă teorie, prea puțină practică, prea puțină conștientizare că învăț ca să îi vindec pe alții. Devenise mai multe despre mine și drumul clasic prin facultatea de Medicină și mai puțin despre oameni, lăsându-mă luat de torent alături de ceilalți.

M-am lăsat ușor dar sigur condus de emoții, transformându-mă dintr-un observator conștient al învățământului medical superior dintr-una din cele mai mici universități din Germania într-unul inconștient și am ajuns să uit de ce sunt acolo. Faptul că găsisem ceva mai prost decât mă așteptam m-a făcut inconștient să-mi închid mintea. Se adunau multe ce-i drept, iar de data aceasta am fost nevoit să dau toate examenele într-o singură sesiune așa că se poate spune că am o scuză bună, deși asta nu mă ajută cu absolut nimic.

Interesant cum inclusiv lipsa anumitor tehnici de motivare și stimulare a studentului au făcut din mine un student mai prost decât fusesem cu un an în urmă când nici măcar nu vorbeam limba atât de bine pe cât o vorbesc acum. Nu mă înțelege greșit, nu dau vina pe nimeni, spun doar că abia acum, când motivația nu mai provine din niște progrese vizibile (asta pentru că progresele sunt mai lente de la un moment dat), când mi-am pierdut sursele care să mă ghideze (fără așa ceva e ușor să intri într-un pattern negativ de gândire și să te trezești căzând în gol) am ajuns la concluzia că până și un om cât de cât experimentat cu bătăliile propriei minți poate ajunge să piardă.

Am crezut că poate o fi fost pseudo-singurătatea de care se poate să fi suferit așa că abia am așteptat să ajung acasă, unde, din nou, așteptările mele au fost călcate în picioare (din nou, vina mea). Cum nu avusesem vacanță, am pus totul pe pauză. Mai bine zis, cam patru săptămâni chiar nu am pus mâna pe vreo carte, iar atmosfera de la facultate nu făcea decât să înrăutățească problema. Hai să fim serioși, la vârsta asta, în momentul acesta al existenței mele, când mă aflu la un pas să termin facultatea este dificil să fii obosit. Dacă ești liceean și te pregătești pentru admiterea la Medicină cred că știi ce vrei să spun, iar dacă nu știi și te simți cronic obosit ai pățit și tu ce-am pățit eu: ți-ai pierdut din vedere adevăratul țel.

Am intrat într-un fel de cantonament psihoterapeutic cu mine și n-am mai ieșit din casă de vineri până luni, pentru că trebuia să cobor câteva etaje ale sufletului ca să recapăt ce pierdusem. Despre asta îți scriu peste aproximativ o săptămână, promit solemn.

Cert e că mi-am reamintit inclusiv de ce vă scriu vouă ce-am trăit și ce trăiesc, de ce am scris Drumul spre Medicină până la urmă, tocmai pentru ca voi să nu vă mai loviți de zidurile de care m-am lovit eu. Acesta este unul din lucrurile care îmi dau sens, binele pe care îl pot face, de care poate că eu nu am avut parte.

Îi mulțumesc cu această ocazie Vanesei C. pentru minunatul feedback pe care mi l-a trimis acum câteva zile despre Drumul spre Medicină pentru că mi-a întărit și mai mult convingerea că fac bine ceea ce fac!

(Codrin, am terminat astăzi cartea de citit! Ma simțeam de parca stăteam de vorba cu tine și-mi raspundeai la toate incertitudinile pe care le aveam în privința admiterii. Îmi părea rău cu fiecare capitol pe care-l savuram ca ma apropiam mai tare de sfârșitul cărții. FELICITARI!! Felicitări pentru tot! Pentru curajul de a scrie o carte, de a iesi în lumina, de a te face auzit. Probabil o voi reciti cat de curând, încercând să-ti urmez sfaturile! Sper din tot sufletul ca va exista și un volum 2! Multa bafta în tot ceea ce ți-ai propus sa faci!!!)

Pentru cei interesați mai am câteva volume (39,9 RON + transport 12 RON prin POȘTA ROMÂNĂ), trimiteți un e-mail la adresa DrumulSpreMedicina@Gmail.com cu toate datele)

Posted in Blog, Bucuresti, Cluj, Craiova, General, Iasi, MD, MG, Oradea, Timisoara by Codrin Tocut