Gânduri de sfârșit (Codrin D. Tocuț)

04/07/2017

Sfârșitul călătoriei este inevitabil, pentru orice și pentru oricine, iar la ora asta, mă aflu împreună cu perioada mea de studenție la “terapie intensivă”. Nu mai durează mult până când va lua drumul lucrurilor care-au fost și care nu mai sunt; un an, aprox. 30 de credite pentru mine și două practici în această vară, despre care o să-ți povestesc mai târziu. În În acestă mică serie de articole urmează să scriu în principiu despre lecții, reflectări la timpul care a trecut, despre lucrurile care mă frământă și despre cum am ajuns unde nu mi-am imaginat vreodată.

Adevărul e că acum, uitându-mă în urmă, chiar eram un copil pierdut când am ajuns acum 5 ani la facultate. Îmi amintesc prima petrecere cu “viitorii mediciniști”, chiar înainte cu câteva zile să înceapă facultatea. Tocmai descoperiserăm cu toții viața departe de casă. La fel ca mine de altfel, mulți cu siguranță că simțeau un mare gol în suflet și cu toate acestea, toți ne puseserăm masca aceea plină de aroganț  pe fețe, de care îți dădeai seama mai ales când interacționam unii cu alții. Eram totuși la Medicină, primiserăm toți laude nemăsurate care acum aproape că mă lasă rece când vin pentru simplul statut de-a fi aici. În caz că adopți și tu această atitudine, stai liniștit, e perfect normal. Vârsta, hormonii…ce-o mai fi. Doar că-ți spun de pe acum că nu e mare lucru să ajungi student la Medicină. Puțină perseverență, niște cărți, niște timp investit și aia e. Încerc doar să-ți diminuez puțin orgoliul pentru că nu e foarte sănătos aici.

La primul laborator de anatomie nu m-am uitat prea mult în jur pentru că începea să iasă panica la suprafață când am realizat că volumul de muncă va crește exponențial însă după ce am văzut că pot să fac față (lucru care a necesitat puțin timp pentru că încrederea în mine tindea la zero), natural am început o competiție; mai mult cu colegii și mai puțin cu mine din păcate. Și uite așa a început alergătura după note, după a “fi mai bun decât ei – asta se cuantifica în media anuală”. Nu mă înțelege greșit, relația mea cu mulți dintre ei a fost și este extraordinară, dar eu vreau să subliniez niște emoții trăite subtil, poate ascunse în subconștient, pe care abia acum, la rece pot să le discern mai bine.

Multe s-au schimbat pe drum și uneori parcă îmi doresc să uit de cine am fost când am început această frumoasă aventură, însă acesta este procesul prin care trebuie să trecem ca să înflorim ca oameni. După ce m-am lovit de limitele mele de-a lungul vremii, după ce m-am luptat cu mine să ajung acolo unde îmi doresc, după sute sau mii de ore petrecute în spital, după sute de oameni suferinzi, după ce-am văzut atât de multă suferință cred că am ajuns emoțional într-un loc minunat: unde titlul de Dr. din fața numelui nu mai este chiar atât de important ca la început, unde binele pe care-l pot face oamenilor este pe primul loc, unde vreau din suflet să înțeleg omul cât mai bine, unde colegii mei nu mai sunt percepuți nici măcar o secundă ca rivali ci ca oameni care luptă să-și ajute semenii, unde drumul meu este ca o autostradă întinsă, clară, care mă va duce unde trebuie.

Dacă mă întrebi cum am ajuns aici, nu cred că pot să-ți dau un răspuns, se prea poate să fi fost un cumul de factori. În orice caz, să nu-ți fie frică, sunt sigur că vei crește frumos și că zidurile de care te vei lovi te vor face să înveți multe (să știi că eu sunt tare recunoscător pentru fiecare dintre ele, chiar dacă la vremea aceea mi-au provocat suferință). Tot ce pot să-ți spun e că trebuie să lucrezi mereu la propria persoană, să-ți identifici problemele, frustrările și să le rezolvi.

Să lucrezi continuu la fericirea și dragostea pe care o porți în suflet. La intrarea într-una din clădirile Medicinei din Timișoara este un citat genial ce aparține lui Kipling “Vi se va cere să-i salvați pe ceilalți. Nu este însă nicăieri prevăzut că vă veți salva pe voi înșivă”. Mi-a cam dat de gândit când l-am citit prima oară în anul 1 și recunosc că m-a speriat groaznic. Cum adică n-o să mă salvez pe mine? Adică va trebui să mă sacrific toată viața? Ei bine, atâta timp cât tu ai rezervoarele de iubire și fericire pline, îți garantez că a da altora din ce ai (timp, energie, iubire etc) nu va fi un sacrificiu, ci o plăcere. Nu este nimeni responsabil să te salveze, să știi. Tu ești. Suntem aici să dăm. În relațiile interumane, nu contează natura, este vorba de-a da. Acolo se ascunde iubirea. Drumul va fi cu meandre, dar vei ajunge acolo. Deci nu-ți fă griji, totul va fi bine!

Bine. Gata. Hai. Du-te. Trăiește, fă ce simți, umple-te și hai înapoi să ne umpli și pe noi.

P.S. Dacă ești aspirant la Medicină să știi că bunul meu prieten, Dumitru Șutoi, despre care n-ai auzit încă, îți garantez că vei auzi în următorii ani, pentru că pune bazele celei mai moderne și performante școli pentru aspiranți la Medicină din Timișoara organizează un concurs și o simulare pentru admiterea la Timișoara pe care eu cred că n-ai voie s-o ratezi, plus că omul pune la bătaie un stetoscop Littmann. Îl admir pentru că muncește atât doar ca să aducă oameni mai pregătiți la UMF fără să câștige din acest eveniment nici măcar un leu. Păcat că UMF-ul unde studiem nu-i oferă niciun sprijin. Visăm ce-i drept la un moment când vom rade tot ce-i buruiană pentru a planta flori. Mai mult eu, pentru că eu sunt puțin mai stoic mai nou, adică, de ce să mă milogesc eu ca să ajut sistemul acesta când nemții îmi oferă oportunități fără ca măcar să-i întreb?

https://www.facebook.com/events/299893167121147/

P.P.S Dacă vrei să afli mai multe despre povestea mea cu Medicina, o găsești în cartea #DrumulSpreMedicină. Detalii aici: http://blogdemedicinisti.com/cartea

Posted in Blog, General, MD, MG, Timisoara, Uncategorized by Codrin Tocut