Guest post: În mintea unui aspirant

15/11/2017

Noi, la Blog de Mediciniști, adorăm să împărtășim cu voi experiențe și gânduri pentru că oamenii au tendința să creadă că doar ei au trecut/trec prin anumite greutăți. Am ajuns la concluzia că 99,99999% din ele de fapt se repetă, fac parte din viața asta până la urmă. Marius a fost curajos să ne trimită o bucățică din viața lui, iar noi credem că merită citită mai ales de liceeni. Enjoy it!

A trecut de ceva vreme miezul nopții. Încă stau treaz, în pat, cu ochii ațintiți înspre biroul pe care se află un teanc de cărți și un calculator încă aprins. Privesc în gol către acestea, apoi îmi îndrept atenția către un stetoscop agățat de marginea unui raft ticsit cu cărți. Brusc, îmi arunc privirea și către o altă parte a camerei, către ușă. Îmi vine în minte imaginea aia de astă-vară, când mă prosteam cu stetoscopul, o pensă anatomică și un halat alb, de laborator. Mă ”echipam” cu toate cele, apoi mă priveam în oglindă mult timp. Sună prostește ceea ce făceam eu atunci, dar pentru mine era ca un imbold momentul în care încercam să ”reproduc” o părticică din viitorul meu.

Dacă trebuie să compar, pot spune că ceea ce simțeam e la fel ca atunci când primești o machetă la scară a unui automobil, iar tu te bucuri (pe moment) de ea, ca și cum ar fi o mașină reală. Știm bine amândoi…și eu, dar și tu, cel care citești asta, că după bucuria aceea de moment, vine și dorința de a te bucura de ceva mai mult decât o ”exponată”.

Cochetez cu ideea (serioasă) a medicinei de aproximativ trei ani. Trei ani în care am apucat să strâng zeci de cărți ce aveau legătură cu orice din domeniul medicinei. Daa, am chiar și un ghid pentru moașe, pe care l-am citit cu cel mai mare dezinteres posibil. Am ”colecționat” inclusiv vreo trei tunici și un halat, plus câteva instrumente chirurgicale destul de vechi și primitive.

Nu am colecționat doar lucruri vechi, care îmi umplu rafturile, ci și amintiri, trăiri, gânduri și idei, toate acestea, reușind să-mi excite intr-un mod plăcut mușchii erectori ai firelor de păr. Când stau singur, în liniște, mă imaginez ca fiind un viitor medic, iar mai apoi, un medic foarte bun. Unul care, în loc de a trata oamenii cu superioritate și un gest grăbit ce descrie lipsa de timp, va putea alina suferințele pacienților săi. Îmi imaginez idealul, iar idealul în mintea mea este să fiu pentru pacienții mei cel mai bun prieten.

Vreau să cred că voi putea fi unul dintre cei mai buni în domeniul meu, un om care în urmă nu va lăsa doar un nume mare pe o piatră funerară, ci și un ajutor pentru generațiile viitoare. Poate că toți studenții sau viitorii studenți la medicină gândesc în felul meu ”idealist”. Poate că toți gândesc că vor fi nepărtinitori cu pacienții lor și nu vor pretinde vreodată ceva de la aceștia. În schimb, poate că nu toți simt fiori reci străbătându-le corpul atunci când se gândesc la așa ceva.

Realizez că am mult de muncă, realizez că am de urcat multe trepte, iar eu, în momentul de față, abia ajung la prima treaptă după ce am ridicat ambele maini și am ales o poziție ”digitigradă”. De multe ori am simțit nevoia să arunc de pe birou toate cărțile, să distrug primul lucru ce îmi apărea în cale, sau să plâng, efectiv.

”Sunt prea mare ca să mai plâng, doar sunt în clasa a 12-a. Trebuie să-mi mențin calmul, doar voi fi medic. Dacă îmi distrug cărțile care mă ajută să-mi clădesc viitorul, ce rezolv?” Astea sunt gândurile care-mi zboară în minte când mă simt obosit, agasat, sau la capătul puterilor. După multe nopți nedormite, în care puținele ore de somn sunt și alea fracționate, și după numeroasele cafele matinale, reușesc să-mi amintesc cu puternică reverberație citatul ”Delitijs ad astra non itur”. Nu știu sigur de unde l-am aflat, dar atât de tare mi-a plăcut, încât l-am scris cu ”slovă îngrijită” pe un bilețel lipit pe noptiera mea. Și tot timpul cand mă simt descurajat, mă întorc la acel citat care spune că ”pe drumul către stele nu există plăceri”. Încă mă aflu pe un drum lung și încurcat de pe care îmi adun ”praf de stele”, pentru ca intr-o bună zi, când voi ajunge la ele, să adaug și eu una creată de mine.

Astea au fost câteva vorbe mari, spuse de un om mic-mic, dar în care (încă), mai există pasiune adevarată și dorința de a-și depăși propria existență.

Apropo, din cauza grabei, nu m-am prezentat. ((: Sunt Marius Răduică, elev in clasa a 12-a.

Posted in Blog by Codrin Tocut