Început întârziat

May 17, 2017

Când spun „Denisa la medicină” mă gândesc la începutul clasei a IX-a, la gândul de a trage o linie între viaţa de liceu şi răspunsul la întrebarea Tu ce vrei să faci când o să fii mare? E simplu. Am zis neurochirurg. Nu pentru că sună mişto şi impunător, dar pentru că am pus în balanţă perseverenţa, anii de studiu, respectiv muncă în domeniu, am luat în calcul riscurile şi bucuriile pe care meseria de salvator de vieţi ţi le poate aduce.
Atunci, la începutul vieţii de liceu, am decis că medicina este drumul spre care mă întrept. Iniţial mi se părea o meserie mult prea riscantă, de aceea mă gândeam pentru viitor la o carieră în medicina legală, care poate fi o specializare departe de riscuri. Apoi, m-am gândit la scopul suprem al unui medic, la jurământul pe care îl depune, la toate riscurile la care se expune pentru a salva alte vieţi. În acel moment am decis că e prea devreme să privesc atât de mult în viitor.
În faţa mea era admiterea, fără doar şi poate primul cel mai important examen din viaţa mea, cel care urma să-mi decidă viitorul. Competiţie mare, în jurul meu feţe cunoscute de la simulări dar, în sfârşit, faţă în faţă cu doctorii profesori. Cele trei ore de examen au fost copleşitoare. Simţeam cum timpul mă presează, simţeam nevoia să termin mai repede şi totuşi nevoia de a rămâne în amfiteatru pentru a-mi afla nota creştea din ce în ce mai mult. În acele clipe am realizat cât de mult contează să reuşeşti să te concentrezi în orice situaţie. În jurul meu foşneau broşurile cu întrebările, se ridicau mâini pentru a pune diverse întrebări, se deschideau sticle de apă, profesorii se plimbau în jur, iar căldura era cel mai mare duşman.
Când mi-am ocupat locul în amfiteatru, mi-am dat seama că trebuie să fiu doar eu şi broşura, alături de foaia de examen şi markerele pe care speram să le folosesc de acum la fiecare grilă din sesiune.
La sfârşitul examenului, am făcut ceea ce a făcut aproape toată lumea: am plâns. Şi atunci, dar şi a doua zi, la afişarea rezultatelor. Eram sub linie, nu foarte jos, dar destul încât să nu scrie admis în dreapta numelui meu. Nu o să neg niciodată faptul că stresul meu nu s-a terminat atunci, ci în toamnă, când am fost anunţată că am fost admisă pe locurile cu taxă.
Mi-am dat seama abia atunci că treaba cu „speranţa moare ultima” e pe bune. În jurul meu nimeni nu mai spera la visul meu, consolându-mă cu ideea că voi putea da examenul din nou, la anul. Acesta era şi planul. Începusem deja altă facultate, dar după câteva zile a apărut acel mesaj, cu stropul meu de speranţă, cu primul pas spre transformarea visului meu în realitate.
Am ajuns speriată de bombe la UMF. Mă gândeam deja că oamenii s-au împrietenit, au ieşit împreună, au început să se cunoască între ei şi hop apar şi eu, intrusa. Nici nu mă gândeam la cât aveam deja de recuperat, mă gândeam la faptul că urma să nu-mi găsesc locul între ei şi că nu voi fi acceptată. M-am trezit la primul LP, cel de Sociologie, într-o joi, primită şi aşteptată cu căldură de colegii mei. 12 nu a fost niciodată un număr cu valoare pentru mine, dar iată-l acum, cu o valoare sentimentală profundă, locul meu din grupa 6.
Mă plângeam de timp la admitere? Uite-mă acum, într-o cursă contra cronometru cu învăţatul. Primul semestru a fost lung şi groaznic. Multă materie, colocviile- care păreau că nu se mai termină, gărzile făcute seara târziu sau mult prea devreme dimineaţa. Deşi orele de somn s-au diminuat, m-am simţit mândră când, în gardă la Institutul Regional Oncologic fiind, doamna doctor mi-a spus că suntem colege şi mi-a urat bun venit în sistemul medical din România. Atunci m-am gândit că toată munca mea şi toată fuga contra timp merită, atâta vreme cât îmi pot duce visul la bun sfârşit.
Primul an e o adevărată luptă. Încă nu l-am sfârşit, dar ştiu sigur că încă e mult de muncă. Trecerea de la un stil de învăţat la altul a fost prea bruscă. Nu mai pot spune pot să învăţ mai târziu, pentru că mă gândesc că în viitor, poate fi prea târziu pentru pacientul meu.
Vrei să devii doctor şi să salvezi multe vieţi? Luptă pentru visul tău. Nu te descuraja niciodată. Nu trebuie să creadă altcineva în tine şi în visul tău; doar tu trebuie să crezi, pentru a-ţi putea transforma dorinţa şi speranţa într-o realitate vindecătoare.

Posted in Blog, Iasi, MG by Denisa Grigoras