#InGermaniaNuPuiManaPePacient

20/07/2017

Pășesc ceva mai puțin timid față de anii trecuți pe holurile secției de terapie intensivă de la un spital nemțesc gândindu-mă la cum am ajuns aici. N-am crezut vreodată, serios, sau cel puțin nu la începutul facultății. Unu la mână mi se părea imposibil să învăț limba și să mă adaptez și doi la mână mi se cam repetat la UMF că “eu am noroc că fac Medicina în România pentru că pot pune mâna pe pacient; “n-o să puneți voi mâna pe pacienții în Germania” ni se repeta, așa că, de ce-aș veni aici, nu ? (Pentru că m-am prins că situația e la 180 de grade față de cum ne ziseseră nouă unii profi. Dar atunci de ce-au zis-o, mă gândeam odată. Simplu. Pentru că le gâdilă orgoliile să creadă că ce fac ei e mult mai bine decât ce fac alții.).

Mă prezint, le spun că fusesem trimis acolo de către secretariat, doar că urmează să-mi fac practica strict pe partea de anestezie. Mi se spune să rămân până termină de discutat niște cazuri și că dacă nu înțeleg ceva sau dacă vorbesc prea repede să le spun pentru că și ei (aproximativ jumătate din cei prezenți) sunt străini și că știu cum e la început. Din fericire pentru mine, nu mai era începutul, era mai degrabă sfârșitul primului meu capitol cu Germania. Cu două semestre de studiu aici și o practică de vară în spate, atmosfera din spitalele de aici, cultura sau limbajul de specialitate nu mai era deloc un impediment.

După o oră unul din medicii primari îmi arată personal o parte din spital, unde trebuie să mă prezint mâine și le dă celorlalți de știre că urmează să aibă un student pentru următoarele săptămâni. Ah, ce bine e, m-am gândit. Aproape că uitasem cum e aici.

A doua zi la 7:30 la raportul de gardă i-am cunoscut pe toți. La sfârșit când mă uitam pe lista cu împărțirea pe săli, un specialist vine la mine și-mi pune mâna blând pe umăr. “Ești cu mine astăzi, așadar, ce știi să faci? Ai mai intubat până acu?”. “Oameni nu, i-am răspuns”, spunându-i repede ce experiență aveam, că știu teoria și că poate să mă întrebe ce vrea dacă nu are încredere. Până la urmă puteam spune cu mâna pe inimă că singura materie din facultate pe care o știu mai bine decât la examen era partea de ATI. I-am spus de asemenea ce lucruri vreau să învăț pentru că știam de data asta că cineva mă va asculta.

În următoarele opt ore prinsesem două cazuri care necesitau anestezie generală + intubație oro-traheală. Prima nu-mi ieșise. După ce a fost pus pacientul pe masă mi-a spus să discutăm despre ce-am făcut bine și ce n-am făcut bine, în stilul caracteristic unui dascăl cu răbdare și foarte multă inteligență emoțională. La al doilea caz am avut și mai mult curaj și…ghici ce? Nu mi-a ieșit nici de data asta.

La sfârșitul zilei a venit la mine și mi-a ținut un discurs despre cum n-am voie să mă descurajez, că e normal să nu-mi iasă la început. “Așa am fost și eu, poate mai rău; știu că poate fi frustrant, dar trebuie să ai încredere în tine”. Cred că asta m-a impresionat cel mai mult la toată experiența, că cineva a reușit să-mi cunoască nevoile fără să i le spun, dovadă de profundă empatie.

Următoarea zi am mers tot cu el. La ora 8 hipnoticele începeau deja să-i intre pacientei în venă prin branula pe care tocmai i-o pusesem. Măcar devenisem mult mai bun la pus branule între timp, să zicem că mă mulțumeam și cu asta. Ventilam pacienta în timp ce așteptam ca blocantul muscular să-și facă efectul. Dr. Gö. vine lângă mine și-mi dă laringoscopul zâmbind.

La sfâriștul zilei după ce reușisem în sfârșit să intubez toți pacienții din ziua respectivă a venit la mine să-mi spună că n-am idee cât de mult se bucură pentru că a crezut că mă va frustra prea tare eșecul. Doamne cât apreciam faptul că cineva poate să fie atât de mult alături de mine… un străin cu ochi albaștri și accent fals. Iar vizavi de eșec…el nu știa că de-a lungul anilor am învățat că eșecul e singurul care te ajută să crești.

De-a lungul practicii am interacționat cu aproape toată echipa, iar numărătoarea manevrelor s-a oprit după prima săptămână când n-am mai ținut pasul. 7 zile, am intubat de peste 12 ori, cel puțin același număr de măști laringiene, catetere venoase periferice, linii arteriale și multe explicații teoretice de care aveam nevoie. Așadar, o mai credeți pe aia cu #InGermaniaNuPuiManaPePacient ?

Cert e că aici, spre deosebire de RO nu mi-am auzit niciodată “nu fă aia, nu atinge aia, n-ai voie să faci aia”. M-ai degrabă “hai că ai de intubat sau hai să găsești niște nervi la ecograf”. Trăiesc cu falsa speranță că de fapt doar eu am sprijinit pereții 70% din timp la practicile de acasă.

Ca o concluzie, le sunt tare recunoscător celor care s-au ocupat de mine, oricine ar fi ei și oriunde ar fi ei, mai ales celor de acasă pentru care poate ajutorul constant al studentului e o anormalitate, în condițiile în care la noi anul 6 constă în teorie nu în practică și….cel mai important, dacă aveți profi la UMF care insistă, de multe ori în necunoștință de cauză să vă spună că #InGermaniaNuPuiManaPePacient, vă rog să le trimiteți link-ul ăsta. Spre binele lor, spre viitoarea lor credibilitate, spre deschiderea către a devenit măcar puțin mai bun. Tot timpul este loc de așa ceva. Să le amintiți că ei trebuie să fie călăuza și că dacă nu vă pot ajuta cu nimic, măcar să nu vă facă rău, să nu vă dezinformeze. Primum non nocere, nu?

Codrin

P.S Dacă vrei să afli mai multe despre povestea mea cu Medicina, o găsești în cartea #DrumulSpreMedicină. Detalii aici: http://blogdemedicinisti.com/cartea

Posted in Blog, General, Timisoara by Codrin Tocut