Jurnalul unei viitoare mediciniste: Începutul NU este cel mai greu și Primul moment de slăbiciune

01/10/2017

Cred că fiecare dintre noi a auzit cel puțin o dată că începutul este întotdeauna cel mai greu. Ei bine, după aproape o lună de când sunt în clasa a XI-a, am ajuns la concluzia că acest lucru nu li se aplică și viitorilor mediciniști. Pentru noi, începutul în sine este reprezentat de momentul în care am spus da, acesta este drumul meu. Ceea ce urmează e doar inevitabilul  – sutele de pagini de învățat.

Primele săptămâni de școală au trecut mult mai repede decât m-aș fi așteptat. Încă din prima zi am primit orarul și m-am simțit automat frustrată când am văzut că am trei ore de fizică și doar două de biologie. Pe lângă asta, modul de predare (în clasă, cel puțin) mi se pare… cam superficial. Sunt sigură că mulți dintre colegii mei care nu fac meditații nu ar ști cum să rezolve grilele pentru admitere până la lecția la care am ajuns.

Eu mă pregătesc atât pentru admitere, cât și pentru olimpiada de biologie cu Dumitru Șutoi – student în anul VI la UMFT – și pot spune că am doar cuvinte de laudă la adresa lui. Nici nu pot compara ce facem în clasă cu ce îmi arată el la meditații. Spre exemplu, dacă profesoara ne-a spus ca țesuturile să le repetăm din caietele din a X-a pentru că nu le reluăm, noi stăm minim o ședință la fiecare țesut. Nu contest, nivelul de pregătire trebuie să fie mai ridicat întrucât mă așteaptă olimpiada, dar la Private Medschool Lessons suntem ca doi prieten care discută despre glande, sânge, neuroni… și nu numai.

De ce spun că nu începutul este cea mai grea parte? Pentru că acest rol este ocupat de menținere și echilibru. Deși am început din august să învăț, după două luni am avut primul moment de slăbiciune. Nu voi uita niciodată când, în timpul unei ședințe de meditații, am început să plâng pentru că nu mai știam aproape nimic din prima lecție. Efectiv, mi s-au evaporat toate ideile. Mă simțeam copleșită de informațiile pe care le am de învățat din 5-6 manuale și m-am blocat. Bineînțeles că Dumitru a spus că peste câțiva ani voi râde de acea zi pe care nu o voi uita niciodată.

Ulterior, am realizat de ce am reacționat așa: nu am știut cum să îmi organizez timpul în așa fel încât să pot învăța în plus și să recapitulez. Mă gândeam că, dacă am învățat o dată bine primele lecții, nu le voi uita, și m-am concentrat să învăț cât mai multe lucruri în cât mai puțin timp. În capul meu s-au cam amestescat multe detalii și nu mai eram sigură pe ce credeam că știu. De o săptămână, tot ce fac este să reiau toată materia de până acum.

Concluzia la care am ajuns este că o parte mare din efortul pe care trebuie să îl depună un (viitor) medicinist este compensat dacă știe cum să devină prieten cu timpul. Vă doresc tuturor multă baftă și spor la învățat!

Posted in Blog, Uncategorized by Amalia Danciu | Tags: ,