Marile speranțe

16/05/2017

Hello! Numele meu este Diana și sunt studentă la medicină la Carol Davila, anul 1(!!!O să mă aveți mult timp pe cap dacă voi posta pe aici). Nu știu dacă acest articol va ajunge la voi sau nu, dar oricum ar fi, cred că întâi ar trebui să ne cunoaștem mai bine!

Am stat ceva să mă gândesc la tema pe care aș vrea să o abordez. Cum noi, oamenii, prin modul în care suntem construiți, observăm întâi ce e mai rău și mai anost în jurul nostru, bineînțeles că primele lucruri care îmi veneau în cap erau numai nemulțumiri legate de noua mea viață ca și student medicinist. Să vă spun, oare, de entuziasmul meu din care s-au hrănit diverse personalități de-a lungul celor câteva luni petrecute la medicină și care, astfel, a reușit să se facă mic de tot? Sau să vă spun de toate așteptările mele înșelate? Cu toții suntem preveniți de mai mulți sau mai puțini să nu ne facem speranțe prea mari, dar niciunul, nici măcar unul, nu ascultă. Sau poate ascultă dar nu pune în practică. Poate crede că lui deja îi place atât de mult aici încât nu are cum să îl determine ceva să își schimbe părerea. Veți spune că poate e prea devreme să îmi pierd din entuziasm, dar cred că noi toți la un moment dat vom fi produsul acestor speranțe pierdute peste care vom adăuga unele proaspăt fabricate. Greșeala pe care o facem când ajungem aici e că ne punem speranța în ceilalți și ei ne vor dezamăgi de cele mai multe ori! Poate că vom aborda tema aceasta în unul din articolele viitoare dacă voi avea șansa, în acesta o să vă spun cum am ajuns să fiu studentă la medicina aceasta pe care o iubesc atât de mult câteodată și mai deloc altădată.

Ca și debutantă în lumea copiilor, mă jucam mereu “de-a doctorul”. Le spuneam celor din familie că vreau să fiu doctor când mă fac mare ca să imi tratez bunicii 🙂 Destul de clișeic aș spune eu. Dar asta e, viața m-a pus în situația de a fi plictisitoare încă de când nu știam prea multe despre ea. Și anii au trecut și vă puteți imagina ce s-a întâmplat. S-a dus tot visul cu medicina, mi-am dat eu seama de cât timp ar fi nevoie și de cât de multe aș “sacrifica”, după cum gândeam pe atunci. Așa că iată-mă în prima zi de liceu la un profil de matematică-informatică(matematica era printre plăcerile mele pe vremea când eram în gimnaziu). Proastă idee. Nu că aș vrea să denigrez matematica, dar..știm cu toții că este o știintă rezultată din produsul imaginației, vorbim despre niște teoreme care pot fi oricând infirmate de o idee mai bună a altcuiva.  Respect ceea ce înseamnă ea și îi recunosc rolurile în viața noastră de zi cu zi, dar când deja începusem să nu mai folosesc cifre, ci litere în mare parte, am zis STOP! Aici nu-i de mine.

Ceva în interiorul meu spunea că am greșit. Că am vrut să fiu văzuta printre cei mai buni, deoarece gândeam cu mintea mea naivă că la matematică-informatică găsim elita! Am lăsat creierul să aleagă în locul inimii și uite ce greșeală făcusem. Dar s-a reparat relativ repede, am văzut un anunț cum că se pot depune cereri de transfer chiar în acele zile în care mă tulburau foarte tare aceste gânduri, când medicina deja începuse să prindă mai mult contur pentru mine. Știți, eu cred foarte mult în destin. Nu am mai gândit prea mult, am depus cererea și în clasa a 10-a, pe semestrul 2, mă aflam într-o clasă cu specializarea științe ale naturii.

Am avut o doamnă profesor minunată, mereu spun că dacă toți elevii din țara asta ar face biologie cu dânsa, am avea o națiune plină de medici. Poate vă voi povesti cândva despre ce înseamnă acest om. Dar în prima oră pe care am avut-o împreună, ei bine..Cum să vă spun, are o abilitate foaaaarte bună de a citi oamenii și de a șlefui ce e mai bun în ei. Vorba cântecului, “o privire și i-a fost de-ajuns” să știe că habar nu aveam care e treaba cu atriile, ventriculele, venele și arterele. Și așa am stat eu în fața clasei vreo 15 minute, cu dânsa lângă mine bineînțeles, repetând la nesfârșit pe atlas cine vine și cine pleacă de la inimă. Vă puteți da seama că pentru mine, la un moment dat, artera pulmonara pleca din ventriculul stâng? Nu a fost percepută ca o umilință, din contră, m-a ambiționat să învăț, m-a făcut să iubesc biologia. Acesta era unul dintre motivele pentru care nu voiam la medicină, uram biologia din tot sufletul și nu as fi crezut că voi putea învăța vreodată ” așa ceva”.

Nu îmi vine să cred cât de mult a trecut de când mă pregăteam pentru admitere. Nu am realizat până de curând că mai am aproximativ 3 luni și deja se termină anul 1. Nu degeaba are medicina 6 ani, îți trebuie mai mult timp să te bucuri de studenție, pentru că trece atât de repede..O studenție pe care să nu ezitați să o umpleți și cu altceva ce nu înseamnă mers la cursuri și laboratoare! Poate vă voi povesti despre asta pe viitor, despre cât de mult ți se deschid orizonturile și de șansele pe care nu trebuie să le ratezi, chiar și în anul 1 fiind 🙂

Morala poveștii este că nimic nu e imposibil, totul poate fi învățat cu răbdare și pasiune și vei ajunge acolo unde trebuie să fii chiar și împotriva voinței tale :)) Sper să ne revedem curând, am atât de multe să vă povestesc!!

 

UPDATE: Citiți asta deeeci.. înseamnă că de acum încolo voi posta pe blog! Promit că voi detalia tot ce v-am povestit mai sus. Ne revedem curând!

 

Posted in Blog, Bucuresti, MG by Diana Neculau