MEDICINA LA POALELE TÂMPEI

06/11/2017

,,Îmi permiţi să îţi pun o întrebare?”

 ,,Sigur că da.”

 ,,De ce ai ales medicina?”

,,Pur şi simplu nu mă văd făcând altceva peste 5 ani, peste 10 ani şi pentru tot restul vieţii.”

            Dialogul pe care tocmai l-ai citit reprezintă o frântură dintr-o discuţie pe care am purtat-o cu un pacient, vara aceasta, în zilele mele de practică în spital şi pun pariu că şi tu ai răspuns la fel cel puţin o dată când ai fost întrebat acelşi lucru. Răspunsul meu la respectiva întrebare reprezintă totodată şi crezul pe care îl am în gând ori de câte ori materia şi amplitudinea sa îşi arată colţii şi încearcă să mă sperie. Este ceea ce ne caracterizează pe cei mai mulţi dintre noi, pentru că ştim foarte bine că atâta timp cât eşti pasionat de ceea ce faci, sau mai bine zis, de ceea ce urmează să faci, tot efortul depus pentru a ajunge îmbrăcat în halatul alb devine floare la ureche, sau măcar pe aproape.

            Am trecut la fel ca toţi mediciniştii prin admitere, prin perioada anterioară ei, iar lupta a fost mai mult de natură psihologică în cazul meu, cu atât mai mult cu cât prima mea opţiune a fost medicina militară la Institutul Medico-Militar din Bucureşti. Ceea ce înseamnă că tot ce a reprezentat pregătirea la subiectele de admitere, anatomie şi chimie organică, a fost dublată de zile întregi de antrenamente fizice, alergat până la epuizare şi pregătire psihologică. Şi am reuşit să duc la capăt tot ceea ce ţinea de “militărie”. În mintea mea, hazardul s-a produs în cele 90 de minute de examen din  ziua admiterii şi datorită acelui moment, drumul meu a devenit Brăila-Braşov, în loc de Brăila-Bucureşti. Bineînţeles că în secunda în care am  realizat că sunt respinsă am simţit cum tot ce construisem în jurul meu se prăbuşeste şi eu nu am ce să fac, decât să fiu spectatoare. Peste 3 zile, admisă la facultatea de medicină din Braşov, începusem să cred că poate nu acela era drumul meu, chiar dacă mi-l dorisem extraordinar de mult şi luptasem pentru el cum nu am luptat pentru nimic niciodată până atunci.

            Tot de atunci am realizat că totul se întâmplă cu un scop şi că o uşă închisă deschide o alta, tocmai pentru că mie exact asta mi s-a întâmplat. Braşovul mi-a arătat că vorba “omul sfinţeşte locul” e mai mult decât un clişeu şi că se aplică indiferent de domeniul în care studiezi sau profesezi, iar aici am descoperit oameni extraordinari şi un oraş mult mai mult de atât. Să fii student la poalele Tâmpei însumează o serie de avantaje, dar şi de dezavantaje, la fel ca în orice centru universitar de medicină din ţară, pentru că nicăieri nu curge lapte şi miere din cărţile de anatomie şi biochimie. Avantaje precum numărul mic de studenţi şi astfel accesibilitatea acestora la beneficiile oferite de facultate vin în antiteză cu tradiţia de zeci, chiar sute de ani şi grandoarea celorlalte facultăţi de medicină, dar per total Braşovul îţi creionează cadrul propice de studiu. Pentru mine s-a dovedit a fi locul perfect pentru a fi medicinistă, înconjurată zilnic de “no, unde-i graba?”, care îmi potoleşte agitaţia ce mă caracterizează. Agitaţie care revine în momentul în care trebuie să ajung în 10 minute în celălalt capăt al oraşului pentru că următorul curs se ţine în alt corp al facultăţii, iar colegii mei de la Braşov cred că suspină citind, ştiind că este vorba despre “minunatul” şi îndepărtatul corp J. Dar cui îi strică puţină adrenalină în dimineţile în care gradele din termometru sunt cu minus încă din octombrie?

            Revenind la lucruri serioase şi pe alocuri filozofice, în profesia de medic, scopul final şi desăvârşirea se regăsesc în a ajuta oamenii care au nevoie de tine cu toate resursele de care dispui la acel moment şi pentru care nu contează ce scrie pe diploma ta de absolvire în momentul în care se găsesc suferinzi pe paturile spitalelor. Lucru care mă face să cred că este ideal să îţi găseşti un loc al tău, care să te modeleze şi să scoată la lumină cea mai bună versiune a ta, nu să încerci din răsputeri să te automutilezi din punct de vedere psihologic şi academic crezând că într-un anume loc e singura şansă de a excela în acest domeniu. Într-adevăr, ocazia de a găsi locul respectiv îmbracă la prima vedere hainele sumbre ale unui eşec, dar timpul îţi va demonstra că există un motiv anume pentru care ai fost primul sub linie la admiterea dintr-un anume centru universitar. Sau cel puţin aşa a fost în cazul meu. Cu atât mai mult cu cât odată admis, indiferent unde, nu te va mai trage nimeni de mânecă să înveţi pentru că îţi bate sesiunea la uşă şi va trebui să începi să realizezi că fiecare capitol de materie învăţată va fi numai şi numai pentru tine şi în folosul pacientului, lucru care pe bună dreptate este destul de dificil de asumat, mai ales în primii ani, când frica de restanţe sau de taxă excede cu mult principiul mai sus menţionat. Pe scurt, trebuie să-ţi dezvolţi cât poţi tu de mult spiritul autodidactic, la care se adaugă, imperios necesară, prezenţa cadrelor didactice competente care îţi vor deveni mentori.

            Tocmai din aceste motive este categoric mai important să simţi că ai respectiva chemare şi pasiune, mai valoroase decât numele unui centru universitar pe o diplomă la finalul celor 6 ani. Poate ţi se pare o înşiruire de clişee şi de fraze arhicunoscute, cum ar fi că am dat la medicină pentru că îmi place să ajut oameni, că nu mă văd profesând altceva sau că de mic îmi doresc să devin doctor, dar au devenit clişee datorită faptului că, din fericire, majoritatea mediciniştilor simt asta şi au această chemare, care nu se învaţă în sesiuni şi pentru care nu există un număr de credite într-un an de facultate. Cu scuzele de rigoare pentru clişee, vă urez tuturor baftă la cursuri, laboratoare şi stagii în anul care a început şi vă aştept să citiţi şi viitoarele articole pe care le voi scrie aici.

Mădălina Iacob, studentă (încă) entuziastă în anul 2 la Facultatea de Medicină – Universitatea Transilvania din Braşov

Posted in Blog, Brasov, General, MG by Madalina Iacob