Metastaza digitală unică a lui Ștefan

20/05/2017

Toată lumea știe un mare adevăr despre studenții la medicină – stăm toată ziua cu nasul în cărți. Un alt adevăr, poate mai puțin cunoscut, dar la fel de important, este motivul pentru care facem acest lucru. Ca să ne ajutăm semenii la nevoie, ca să știm ce antibiotice să cerem la farmacie fără rețetă, ca să evităm consultații stânjenitoare pentru că avem (în mod cert) un coleg de grupă care este greu scârbit de orice ar putea să iasă din orice orificiu al corpului uman, ba chiar mai mult, știe și să ne spună de ce s-a întâmplat asta – da, sunt de acord, și acestea sunt motive, dar marele secret este că suntem, cu toții, speriați ca de bombe de toate bolile despre care învățăm.

Am plâns odată vreo câteva ore la rând pentru că citeam despre cancere că ar fi complet lipsite de simptome în primele stadii (când sunt cel mai tratabile!), iar eu eram perfect sănătoasă. M-aș fi dus să mă investighez, dar ce medic mă scana din cap până în picioare dacă nu aveam nimic? Așa că am continuat să plâng, blestemându-mi starea de perfectă sănătate, și am scuipat în sân sperând ca măcar să trăiesc, împreună cu cancerul meu nedetectabil, o viață lungă și la fel de asimptomatică ca și până acum.

Bineînțeles, nu sunt nici prima, nici ultima persoană care suferă de non-cancere imaginare. Adevărata noastră boală, a studenților la medicină, este ipohondria, și ne-o alimentăm furibund, cu foame și cu patos, citind ca disperații despre toate afecțiunile mai mult sau mai puțin obscure, poate-poate găsim un simptom din 15 pe care să îl avem. Și, de obicei, acel simptom este oboseala, pe care nu o punem niciodată pe seama celor 3-4 ore de somn pe noapte care ne-au devenit rutină de sesiune.

Mai grav este atunci când unicul simptom nu este atât de generic. Ba chiar este atât de specific, că nu îl găsești în nicio carte. Vă spun din perspectiva noastră, a ipohondrilor – ceva de genul acesta îți mănâncă mai multe nopți decât examenele. Stai cu ochii în tavan și te uiți intens la degetul mijlociu de la mâna stângă, care știi sigur că te doare de vreo 2 săptămâni. Da, ai căzut pe mâna aia tot cam pe-atunci, e adevărat și asta. Dar nici nu respiri prea bine, și te cam supără o nară. Și ai deschis deja toate cărțile, și ai căutat pe tot internetul ce înseamnă „durere în falanga proximală a mediusului stâng” (a nu se confunda cu durerea în metaforicul medius stâng), excluzând abil toate diagnosticele banale, și nu ai rămas cu nimic.

Dar ești totuși treaz, pentru că urmează examenul la oncologie, și nu știi prea multe încă, că  doar mai sunt 3 zile până la examen. Dar știi un lucru – cancerul e imprevizibil. Cam orice manifestare fizică o poți pune pe seama lui. Și rana aia din nas e sigur cancer. Cancerul nării drepte. Și cancerul cam de oriunde poate metastaza cam oriunde – semn de rău augur, metastazarea, îți aduci aminte, oftând în sinea ta insomniacă. (A propos, „cam” este cuvântul cheie pe care alegi să îl ignori de data aceasta, pentru că nu e scris nicăieri că vreo formă de cancer nazal se duce numai pe degetul mijlociu de la mâna stângă). Dar pe tine te doare, și ai o rană în nas (despre care am conchis deja că e cancer, da?), și durerea aia nu poate să fie nimic altceva decât o metastază osoasă, singurul semn al unei boli consumptive despre care, ca să vezi, taman acum înveți.

Colega care m-a inspirat să vă povestesc, pe numele ei de familie Ștefan, a venit la mine la consultație pentru metastaza ei digitală. Amândouă cu examen la oncologie, ne-am pus de acord că altceva nu poate să fie. Dar pentru că nu citisem prin nicio carte despre un astfel de cancer, ne-am luat în brațe ca două canceroase ce eram – eu plină de sănătate, și ea cu singura ei metastază digitală – și am spus că am putea la fel de bine să-l denumim, și să lăsăm ceva în urma scurtei noastre existențe. Și, doar pentru că „Boala lui Calache” era deja luată, după multe discuții, și chiar mai multe pagini de învățat ignorate în favoarea lor, am convenit asupra „Cancerului rino-faringian cu metastază digitală unică. A lui Ștefan”, după singura muritoare care a descoperit-o și care va fi suferit vreodată de pe urma ei.

*completare ulterioară: peste două săptămâni, învățând la altă materie, am și tratat împreună acest cancer. Cerea pungă cu gheață și repaus, dar, în mod ciudat, era inclus mai degrabă în capitolul de „căzături și alte accidente domestice” decât în cel de „cancere letale”*

Posted in Blog, Iasi, MG by Viviana Popa | Tags: , , , , ,