PARTNERS IN CRIME

13/10/2017

     “Nu! Sunt mare, pot și țingulă*!” (*țingulă = pronunția copilărească a cuvântului singură). Așa îi spuneam mamei mele când eram mică că sunt “independentă” și mă descurc fără ajutorul ei sau al altcuiva. Când credeam că singură este felul în care trebuie să mă descurc. În orice situație. 

     Viața, cu mersul său firesc, m-a purtat prin nenumărate experiențe, în felul acesta am învățat câte puțin din fiecare, până și din  singurătate am gustat, dar doar de pe vârful linguriței căci, în ciuda faptului că o râvneam cu atâta ardoare când eram mică, am descoperit că nu sunt mai deloc adepta acestei stări. Vârful linguriței se referă la primele 3 sesiuni, în acest context poate deveni chiar o ironie, căci totuși nu e chiar așa puțin 3 luni (probabil și mai mult) adunate de învățat “țingulă”. Cum a fost experiența de a învăța singură? Cred că mulți ați trecut sau treceți prin asta, deci nu consider că trebuie să descriu foarte amplu metoda aceasta de studiu, doar din perspectivă personală țin să vă spun că mi-a fost greu, m-am simțit pierdută de multe ori, nu am apucat să îmi termin materia la câteva examene (da, evident, și anato se numără printre acelea), am avut până și atacuri de panică, am avut restanțe din cauza lor și tot soiul de astfel de experiențe.

     Poate unii nici nu pot să audă de “study buddies”, dar eu, personal, în urma a ceea ce am trăit în ultima sesiune, am învățat că sunt tipul de persoană căreia nimic nu-i prinde mai bine decât un “partner in crime”. Un partener cu care să disec materia, care să mă ajute să întorc “cadavrul” pe toate părțile, cu care să schimb informație, care să îmi explice ce nu am înțeles prea bine și viceversa. Cineva de la care am ceva de învățat și care să mă motiveze când mă simt descurajată. De exemplu, până nu termin cursul, nu fac pauză. Nu am chef de învățat? – nu există așa ceva, “Pofta vine mâncând, Amy, eventual facem o plimbare și apoi te pui la masă și îi dai bice!”. “Trezește-te! E deja ora 13!” (Învățam până noaptea târziu/dimineața devreme, dar oricum nu e timp în sesiune pentru somnul de frumusețe, e un cantonament cu regim de armată, de cele mai multe ori). Cine să te trezească dacă nu auzi alarma? Cine să te motiveze când ești complet împăcat cu ideea că o să iei nota mică (măcar îl trec)/că o să pici? Cine să te însoțească la plimbare și să îți asculte toate vaietele despre cât de greu e în sesiune/cât de aiurea e scris cursul/cât de groază îți e de examenul ce urmează? Eu aș zice că partenerul de studiu e cea mai potrivită persoană. Ați putea să mă contraziceți spunând că “mama e și mai potrivită”. Într-adevăr, mama vă poate trezi dimineața, vă poate motiva, poate chiar mai bine decât partenerul de studiu, dar mama nu e acolo în persoană să învețe cot la cot cu voi și să trăiască reușitele și frustrările pe care le trăiți voi. 

     Așadar, dragii mei cititori și colegi de suferință, vă doresc din tot sufletul să vă găsiți și voi un partener de studiu, desigur dacă sunteți genul de persoane care să învețe în duet. Oamenii nu sunt făcuți să fie singuri, așa cred eu. Niciodată nu e prea devreme să îți găsești un partener de studiu, iar cum la medicină trebuie depus un efort susținut într-ale învățatului, puteți liniștiți de pe acum să puneți bazele unui parteneriat solid cu unul/una dintre colegii/colegele voastre! Lectură plăcută în continuare și muuult succes în anul ce urmează! 

Together everyone achieves more.

                                                                                                                                                                                                Amy.

Posted in Blog, Cluj, MG by Amy Cristescu | Tags: , , , , ,