Scrisoare către inimi

11/06/2017

Dragă cititorule,

Îți scriu azi cu caldă inimă și gânduri bune. Îți scriu dintr-un suflet trecut prin multe, pentru un suflet dornic de a gusta viața, linguriță cu linguriță. Gânduri cu liniște, gânduri cu bucurie, gânduri deschise către frumos, gânduri de la și despre UMF.

Am îndrăznit a face primii pași înspre facultate la începutul lui octombrie, cu destul de multă nesiguranță, neștiind ce va urma în viitorul apropiat, cu simțul orientării ce lasă mult de dorit în cazul meu, cu o mână de oameni dragi care mă așteptau deja să mă întorc acasă, cu nerăbdare, curiozitate și satisfacția că urma să mai calc o treaptă înspre îndeplinirea visului meu dintotdeauna, să devin super-eroină (cum Spioană, Pisica Neagră sau Super Woman nu prea se găsesc pe la noi, am zis că măcar salvatoare de vieți să încerc). Teama de necunoscut acompaniată de fluctuații ale încrederii de sine mi-au adus cantități mari de stres, în condițiile în care, încă din prima zi, sarcinile studentului la Medicină se transformă în interminabile treburi de îndeplinit până la ”n” deadline-uri, sute de pagini de învățat pe lună, examinări peste examinări, grija găsirii la timp a amfiteatrelor împrăștiate pe 3 străzi, în diverse clădiri, procesul anevoios de cunoaștere a cadrelor didactice și a colegilor, problemele casnice care trebuiau rezolvate cât mai curând, adaptarea la absolut tot ceea ce însemna element nou în viața mea. Pe deasupra, în fiecare zi își făcea loc gândul la ”înfricoșătoarea” sesiune cu numărul 1 care a sosit cu pași repezi după 3 luni și jumătate de învățat zilnic, somn insuficient, discuții care începeau cu ”oare cum ajunge lumea în anul 2? Oare vom face și noi față?” și se terminau cu ”Lasă că va fi bine! Când e petrecerea următoare?”. Acum că mă văd de cealaltă parte a lacului, sub aripa ocrotitoare a semestrului al doilea, pot spune doar că nu e chiar atât de imposibilă pe cât pare. Este oricum dorești să-i spui, numai nu ușoară. Treci prin 8 examene teoretice plus încă 4 examene practice în total, unele susținute chiar înainte să înceapă sesiunea, când încă mai asiști la cursuri și laboratoare, mai ai sarcini suplimentare de executat alături de colegii de grupă și înveți pentru Anatomie, bineînțeles. Petreci aproximativ o lună de zile memorând, antrenându-ți logica, puterea de concentrare indiferent de gradul de oboseală pe care îl prezinți. Ajungi într-un final prea mult dorit să susții ultimul examen, obosit, mult prea cofeinizat și mai mereu împiedicat. Cu ultimele puteri, te mai bucuri de petrecerea de final și iei patul în brațe absolut mândru, plin de încredere, cu un teribil dor de a te lovi cu capul de pernă și a leșina până și 12 ore, zilnic, cât timp durează miraculos de salvatoarea vacanță. Apoi, cu lista de note mai mult sau mai puțin dorite, cu satisfacția și ușurarea că ai scăpat de unele cursuri, cu părerea de rău că nu vei mai îmbrăca halatul alb la unele laboratoare care chiar ți-au intrat la suflet și cu entuziasmul că vei începe alte și alte discipline, lași uitării facultatea și te bucuri din plin de săptămâna ta bine meritată de pauză. În scurt timp realizezi cât de plăcut e să stai degeaba, să dormi, să te plimbi aiurea pe străzi, fără stres, fără griji (în afara de alegerea serialului la care să te mai uiți), fără treburi de făcut. Valorifici timpul cum poți astfel încât să apuci să faci tot ceea ce îți place mai mult, să-ți amintești de pasiunile tale, de prietenii tăi vechi, de sportul pe care l-ai cam neglijat, de povești, de alte soiuri de cărți, cu totul diferite de cele pe care le-ai trântit cu sete în fundul dulapului, să nu le mai vezi. Totul până când, într-o clipită, te vezi din nou în amfiteatru, la biochimie, de data aceasta, luni dimineața la ora 8, cu cartea de Anatomie în geantă, cu lista de oase pe care trebuie să le înveți până miercuri la 12, dar cu dorul de colegi astâmpărat și cu soarele care este pe cale să-ți surâdă în prima secundă în care calci pe Babeș ca să ajungi la următorul curs. Aștepți cu nerăbdare următorul workshop de chirurgie, să mai coși și tu ceva, să mai înveți și practic, să te deprinzi cu unele tehnici. Parcă ai văzut o postare a cercului de Psihiatrie, ceva interesant, care să te mai motiveze și să îți mai scoată nasul din cărți, fără a schimba cu totul aerul de UMF.

Provocarea a reînceput, lucrurile nu s-au schimbat prea mult, Anatomia tot Anatomie rămâne și viața continuă cu bunele și relele ei. Însă, dacă am învățat ceva cu adevărat în toată perioada care a trecut peste mine precum o clipă, este faptul că absolut nimic nu e imposibil atât timp cât îți dorești din suflet, când ai alături oameni ce se ocupă de umplerea inimii tale cu dragoste, bunătate, veselie; mintea cu sfaturi calde, folositoare, cu motivație, amintindu-ți mereu că speranța, optimismul și încredea au datoria de a-ți inunda ideile la orice sclipire de gând. Te ajută mult și îți dă câte un impuls înspre înainte. La rândul tău, e de datoria ta de student medicinist să insufli încredere, optimism și speranță către cei care urmează să îți ia locul de bobocel, să le prezinți în mod echilibrat experiența numită Medicină. Încheind cu o vorbă scumpă desprinsă din Ardeal, îți mai spun că oricât ar fi de dificil, odată și odată tot vei ajunge și tu la capăt și te vei vedea medic în toată firea, cu halat și stetoscop, lângă patul pacientului, dorindu-i numai binele, ajutându-l, punându-l pe el mai presus de orice altceva și sacrificându-te pe diverse planuri, pentru cei aflați în nevoie, a căror încredere se regăsește numai și numai în ale lor priviri, unde se oglindește doamna/domnul doctor!

Numa’ bine, rău la nime’!

D.

 

 

Posted in Blog, Cluj, MG by Diana Santionean | Tags: , , , , , , , , , , ,