Se învață mult la medicină?

23/05/2017

Se știe că la facultatea de medicină se învață foarte mult și că nu oricine face față. Dar, oare, chiar așa este? Chiar e atât de greu pe cât se spune? Nu pot să îmi conturez opinia referindu-mă la toți cei șase ani, dar pot să vorbesc despre primul impact, care se știe că este cel mai dificil, și care te poate face să continui cu optimism sau, dimpotrivă, să te facă să renunți definiv la această facultate. Când eram încă la liceu mi se întâmpla foarte des ca persoana căreia îi spuneam ce facultate vreau să urmez, să sublinieze faptul că la medicină e foarte mult de învățat. Ba chiar mai mult, unii imi recomandau să mă reorientez tocmai din acest motiv. Nu i-am luat în serios, aveam impresia că știu în ce mă bag și că voi reuși să mă descurc fără prea multe probleme. Și tot așa am ținut-o…până când a început anul universitar.

Înainte de a începe facultatea mi-am propus să citesc fiecare curs la timpul lui. Mă gândeam că ar fi chiar aiurea să pretind că nu voi găsi timp câteva minute pentru a citi fiecare curs din timpul semestrului. Și chiar am reușit să procedez așa, și nu numai citeam, ci chiar învățam: la anatomie,biologie celulară și…. cam atât. Acestea erau singurele materii la care ne erau verificate cunoștințele săptămânal, deci au devenit prioritățile mele. Problema era că doar pregătirea pentru aceste două materii îmi ocupa tot timpul. Pentru restul patru nu îmi mai rămânea timp, aveam nevoie și de puțină viață socială și de odihnă. Adevarul este că, într-adevăr, cele două materii necesită mult timp de studiu, anatomia fiind foarte bogată cantitativ, iar biologia celulară presărată cu foarte multe detalii. Astfel, observând că nu pot să realizez în totalitate ,,planul meu bătaie” , recunosc că am intrat în panică.

M-am simțit copleșită de cantitatea enormă de materie. Mă așteptam să fie mult de învățat, dar nu chiar atât de mult. Mi se părea imposibil; nu credeam că voi fi în stare să îmi iau examenele, deși majoritatea timpului mi-l ocupam învățând. Și cu toate acestea nu reușeam să studiez decât pentru două materii din șase. Mă gândeam că, dacă învăț din timp pentru aceste materii și tot mi se pare că nu rețin mai nimic, ce mă voi face cu celelalte pe care nu le-am studiat deloc? Chiar le spuneam celor apropiați că eu voi încerca să dau cât de mult pot, dar dacă e necesar să învăț atât de mult, și rezultatele mele să fie doar la nivelul minim necesar pentru a promova, nu va mai avea rost să mă chinui. Atât eu, cât și alți colegi de ani, ne simțeam descurajați. Am trecut prin acea ,,depresie din anul I”. Știam că nu sunt singura care trecea sau care a trecut vreodată prin așa ceva, dar mă întrebam dacă eu voi reuși să depășesc acea stare. Mă încurajam gândindu-mă că, dacă alții au putut, ar trebui să pot și eu. Iar dacă nu pot, înseamnă că nu este pentru mine medicina, deci nu aveam nimic de pierdut.

Din fericire, odată cu începerea celui de al doilea semestru, starea mea s-a schimbat. Privind retrospectiv am descoperit faptul că, deși este foarte multă materie, dacă înveți și pe parcursul semestrului și nu lași totul pentru sesiune (cum se practică la alte facultăți), nu este atât de greu cum se spune. Stresul, pesimismul, încercarea de a reține tot ce citești nu ajută deloc. Pentru un student din anul întâi poate fi un șoc cantitatea de materie; e o trecere bruscă de la posibilitatea de a învăța pe de rost fiecare cuvânt de pe pagină, la învățatul a sute de pagini, imposibil de reținut într-o asemenea manieră. Îți dai seama nu numai că nu ai reținut tot ce ai învățat cu o zi înainte, dar și că abia dacă mai ești în stare să scoți două vorbe despre acel subiect.

Este într-adevăr mult de învățat la medicină. Dar nu înseamnă că e și extrem de greu. Perioada de acomodare, care cuprinde primul semestru, poate chiar primul an, este normal să fie dificilă, însă apoi situația se poate schimba. Trebuie ,,doar” să reușești să găsești un echilibru între învățat, somn, și viață socială. Din nefericire nu există o rețetă universal valabilă pentru a atinge acest echilibru. Este necesară o primă experiență, un prim semestru, în care să găsești singur cum trebuie să îți organizezi timpul astfel încât să nu neglijezi niciunul dintre aceste aspecte ale vieții de student.

Totuși, există o condiție obligatorie fără de care nu te vei simți niciodată mulțumit cu viața ta de medicinist, oricât ai încerca să te minți: trebuie să îți placă medicina. Poate anii preclinici nu spun prea multe despre practica medicală, dar au legătura cu obiectul nostru de studiu: corpul uman. Oricât de puțin se spune că se studiază la alte facultăți, pentru mine ar fi un adevărat chin să învăț ceva ce nu are legătură cu ceea ce mi-ar plăcea mie într-o zi să fac. Cu toate acestea nu pot să spun că este puțin de învățat la medicină, sau că este ușor, dar pot să spun că îmi place foarte mult și că nu cred că mi-aș găsi locul altundeva. Materia rămâne la fel de multă, e necesar mult timp acordat studiului și multă muncă, dar parcă nici nu mai contează aceste aspecte când știi că datorită lor vei ajunge ca într-o zi să faci ceea ce îți dorești.

……………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………..

Rândurile de mai sus le-am compus când aveam o experiență de doar un semestru și un pic de medicină. Iar acum, după aproape trei ani de când sunt studentă medicinistă, pot să spun că aspectele subliniate de mine sunt încă valabile. Și aproape termin anul trei, considerat cel mai greu an studențesc. E greu? Da. E mult de învățat? Da, am mult mai mult de învățat decât aveam în anul I. Aș vrea să fiu din nou în primul an? Doamne ferește. Nu aș vrea să mai trăiesc o dată impactul cu medicina pe care l-am trăit atunci. Și, mai ales, mă îngrozesc doar gândindu-mă că ar trebui să mai citesc o dată Papilianele. Sincer, prefer să învăț la semio și la farma, iar când văd la bibliotecă bobocii cu Papilianul în față, primul gând al meu este: ,,Săracii!”. Dar mai multe despre anul III sunt nerăbdătoare să vă spun în următoarele mele articole.

 

Posted in Blog, Cluj, MG by Deni Han | Tags: , , , , , , , ,